Interviu cu Conf. Univ. Dr. Silvana Rachieru

Aylin Asan

Conf.universitar dr. Silvana Rachieru de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, director al Centrului de Studii Turce şi al ICR Istanbul (2011-2015) vorbeşte despre interesul studenţilor de a studia istoria orientală, despre izvoarele istorice otomane din România şi despre proiectele profesionale, precum şi despre premiile obţinute de studenţii ale căror lucrări de licenţă le coordonează, într-un interviu acordat publicaţiei AY DIALOG.

  • A trecut un an de la ultima noastră întâlnire în cadrul unui interviu, un an marcat de pandemie, în care toţi am încercat să ne adaptăm munca în funcţie de noua situaţie. Cum a decurs pentru dumneavoastră acest an?

– Am trăit un an special, în care am început să îmi regăsesc treptat vechile activități dar, marcat de continuarea cursurilor online. Aș spune și un an în care cuvântul central a fost speranță. În martie 2021, m-am vaccinat și am simțit o stare de siguranță, am reînceput să călătoresc regulat, cum eram obișnuită, dar adaptându-mă condițiilor impuse de pandemie. Au fost experiențe variate, de la o Turcie în carantină totală în aprilie, la o Veneție cu foarte puțini turiști la început de vară sau un țărm de mare liniștit. Peste tot unde am călătorit am sesizat cum fiecare reînvăța să se bucure de posibilitatea de a vizita un muzeu, de plăcerea unei cafele băute la soare pe o terasă, înconjurat de alți oameni. A fost și un an în care am investit în proiecte de cercetare pentru care căutam demult motivația de pornire. Cei doi ani de pandemie au avut impact în zona interacțiunii sociale, și, chiar dacă virusul încă nu ne dă pace, ne reobișnuim unii cu alții. Învăț acum să predau în format hibrid, cu unii studenți în fața mea și alții încă pe computer, fiind practic imposibil ca la jumătatea semestrului să ne regăsim toți, de pe o zi pe alta, în aceeași sală din care am plecat pe 11 martie 2020.

  • Cât de interesați sunt studenții de cultura și civilizația otomană?

– Spre bucuria mea, în ultimii ani interesul este tot mai crescut. Am studenți care își scriu lucrările de licență, master sau doctorat pe subiecte legate de istoria otomană, merg la cursurile de limba turcă oferite gratuit lor de către partenerii noștri de la Institutul Cultural Turc „Yunus Emre”, se înscriu în Cercul de Istorie Orientală pe care îl coordonez și prezintă lucrări pe teme otomane. Sunt semne bune. Important este câți din aceștia vor rămâne în domeniu și vor deveni istorici ai Imperiului Otoman, dar asta ține mai ales de pasiunea lor pentru cercetare, dar și de posibilitatea de a o transforma în meserie. Nu e ușor să îi convingi să rămână în domeniu, atracțiile pe piața muncii din afara mediului academic apar constant. Ori, ca să ajungi să candidezi pe un post de lector universitar ai nevoie de un doctorat, de publicații, de participări la conferințe, de implicări în proiecte de cercetare…toate obținute prin multe ore dedicate studiului. Eu rămân optimistă, cei care își doresc să fie istorici nu vor ezita să își asume și părțile mai puțin însorite. Până la urmă, studenții m-au determinat să organizăm în 2021 a doua ediție a Școlii de Vară de Istorie Orientală în regim online, simțind nevoia de dezbatere, de a prezenta lucrări, de a audia prelegeri dedicate. A fost o experiență care m-a convins că trebuie să mergem înainte, fără ezitare. In plus, luna decembrie mi-a adus o bucurie specială pentru un profesor. O  lucrare coordonată de mine a câștigat Premiul pentru cea mai bună teză de licență la secțiunea știinte umaniste și  Premiul Teza de licență a anului în Universitatea București, la Premiile Senatului UB 2021. Subiectul lucrării, Imaginea femeii turce în presa românească interbelică, 1923-1938, și rigurozitatea cercetării efectuate de autoare, Adelina Zemoiu, au convins, iată, două jurii ale Universităţii din Bucureşti.

  • Care sunt cărțile de căpătâi pe care ni le recomandați în studiul Istoriei Imperiului Otoman?

-In ultimele două decenii istoriografia Imperiului Otoman cunoaște o efervescență. Subiecte variate, autori proveniți din medii academice diferite, număr crescut de specialiști, toate acestea se reflectă într-o abundență de lucrări. În limba română încă sunt puține traduceri de specialitate, dar beneficiem de două sinteze de istorie care au marcat domeniul: Halil Inalcik, Istoria Imperiului Otoman. Epoca clasică 1300-1600 și Robert Mantran (coord.), Istoria Imperiului Otoman, lucrare colectivă a școlii franceze de turcologie.  Orice cercetare în acest domeniu pornește de la lucrările lui Halil Inalcik, supranumit și padișahul studiilor otomane, care, din 1972 când a publicat această sinteză, a scris mult pe subiecte variate, uneori modificându-și viziunile de început, dar rămânând în această categorie de autor al cărților de căpătâi. Un alt autor esențial este Suraiya Faroqhi, din multele sale lucări amintesc Approaching Ottoman Studies: An Introduction to the Sources (1999),un adevărat ghid pentru abordarea studiilor de istorie otomană. O sinteză pe care o recomand studenților, fiind scrisă într-un stil accesibil și dinamic este cea realizată de Donald Quataert, The Ottoman Empire, 1700-1922 (2005). Am remarcat că în ultimii ani este tot mai tradus în română John Freely, un autor ale cărui lucrări sunt adresate publicului larg, dar foarte bine documentate. Cum numărul românilor care vizitează Istanbulul este în creștere, pentru călătorii curioși recomand lucrarea sa Strolling through Istanbul, un excelent ghid de descoperire și „cucerire” la pas a fostei capitale otomane. Dar, acestea sunt doar câteva titluri și câțiva autori, care să deschidă gustul către lecturi dedicate Imperiului Otoman.

  • Care este în viziunea dumneavoastră de istoric și om de cultură rolul minorităților naționale din România în contextul statului democratic?

-Minoritățile naționale îmbogățesc cultura română, ne învață să trăim într-un context multicultural și să avem șansa de a descoperi identități diferite. Gândindu-mă strict la domeniul meu de specialitate, percep minoritățile turcă și tătară ca principala moștenire culturală primită de la Imperiul otoman. Sunt cei care ne oferă posibilitatea de a fi familiari cu o altă religie, cu alte obiceiuri, cu două limbi, turcă și tătară din care au fost preluate și în română multe cuvinte. In plus, sunt cu siguranță și o punte de legătură către alte state în care aceste grupuri etnice sunt prezente. Impreună trebuie să protejăm patrimoniul cultural otoman, care nu aparține doar acestor minorități ci este parte a patrimoniului național. Din acest motiv amintesc ori de câte ori am ocazia despre asumarea acestui trecut otoman în România și implicit conservarea și protecția patrimoniului rămas de la civilizația care a marcat istoria României timp de secole.

  • În ce locații din România găsim izvoare istorice otomane? Cum ar arăta un astfel de traseu pe urmele civilizației otomane din România?

-Orice student la istorie învață din primul an la facultate că izvoarele istorice se împart în scrise și nescrise. Izvoarele otomane scrise sunt în depozitele Arhivelor Naționale, ale Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe, la Biblioteca Academiei Române, în colecțiile muzeelor…Cele nescrise – aici intrând într-o împărțire largă urmele materiale, obiecte și monumente, le găsim în multe locuri. Când gândim un traseu al civilizației otomane în România, trebuie să plecăm la drum cu ideea clară că tot teritoriul României a fost sub influență otomană, pe perioade de timp variate, fie prin administrație directă (Dobrogea, Timișoara, Oradea, cetățile de la Dunăre), fie cu statut de vasal pentru cele trei mari provincii istorice. Fiecare muzeu de istorie sau etnografie din țară ne poate oferi astfel de izvoare, totul este să privim cu atenție și să fie bine puse în valoare. Dacă ne gândim la monumente, Dobrogea găzduiește cea mai densă concentrare: geamii, cimitire, cișmele, baie turcească / hamam, clădiri administrative de secol XIX, mausolee, biserici și sinagogi contruite după 1856, câteva locuințe private dar și urme ale fortărețelor otomane, simbol al structurii de apărare construită într-un teritoriu aflat la granița imperiilor. In rest, elementele sunt mai izolate – un pod și un bazar în Timiș, un turn cu ceas la Giurgiu, o geamie transformată în biserica la Brăila etc., la toate acestea adăugându-se patrimoniul invizibil, pe care doar șantiere sistematice de arheologie îl pot aduce la suprafață. Am avut exemplul cercetărilor arheologice de la Timișoara începute din 2012 și care au scos la iveală hamamuri, drumuri, geamii, fortificații, locuințe dar care, din păcate, nu au fost și valorificate prin formule de prezentare vizuală in situ, fiind acoperite după încheierea șantierelor. Administrația locală din acea perioadă nu a înțeles potențialul acestor descoperiri pentru turismul cultural astfel încât, astăzi doar marcaje în oraș și formule de muzee virtuale mai pot transmite această parte de istorie locală. Sperăm că și prin diversele proiecte în care ne implicăm să atragem tot mai mult atenția asupra acestui patrimoniu bogat, dar insuficient valorificat.

  • Ce proiecte ne pregătește anul acesta Centrul de Studii Turce?

Anul care a trecut ne-a oferit noi provocări. Am câștigat un grant de diseminare cu un proiect intitulat Istoria și istoriile insulei ADAKALE. De la nostalgia paradisului pierdut la arhivarea memoriei, în care, împreună cu colega mea Ioana Anghel, manager cultural și director al Institutului Cultural Român Madrid timp de opt ani, am creat un site dedicat promovării insulei culturale și istorice acoperite de Dunăre acum jumătate de secol. Materialul va fi disponibil în română, engleză și turcă și este gândit ca o bibliotecă virtuală și o bază de cercetare create cu scopul de a arhiva istoria și memoria insulei. Cu siguranță că vă vom anunța când îi facem lansarea oficială, în cursul acestui an. De asemenea, am devenit parteneri și eu personal, parte din echipă, pentru un alt proiect dedicat inventarierii și promovării patrimoniul otoman, într-o echipă mixtă alături de doi arheologi, proiect care mie, personal, mi-a adus bucuria cercetării de teren, mai puțin familiară unui istoric. Mai multe și despre acesta când va fi prezentat public în următoarele luni. De asemenea, sperăm să ne reluăm treptat Intâlnirile Centrului de Studii Turce, Atelierul Istoricilor și, bineînțeles să organizăm a treia ediție a Școlii de Vară de Istorie Orientală alături de tinerii noștri colegi din Cercul de Istorie Orientală. Și astfel sediul nostru, sala 8, micul univers otoman din Facultatea de Istorie să se umple din nou de voie bună și dezbateri interesante.

Interviu realizat de Aylin Asan.